Tabara Muncel

 Dienutza ne povesteste mai jos, intr-o maniera de inedita, cum a fost in tabara de la Muncel. Daca v-a convins sa vizitati locurile, lasati un comentariu si un vot.

Încă din prima zi de tabără, mi-am dat seama că urma să văd locuri splendide pe care să nu le pot uita niciodată. Cu trecerea secundelor bucuria creştea, permiţându-mi să-mi imaginez munţii pe care voi urca, foioasele pe care le voi admira şi vieţuitoarele care parcă îmi spuneau: „Diana, bine ai venit în paradis!”

Tabara din vis
A doua zi, totul se desfăşura ca-n visul meu: vedeam lucruri şi monumente minunate, urcam pe muntele din visele mele care se arăta a fi înalt cât Everestul şi plin de peripeţii. La poalele muntelui, la Humuleşti am văzut pentru prima dată măsuţa pe care mânca renumitul Ion Creangă, care la vorbele mai aspre ale mamei se ascundea după soba pe care de asemenea am văzut-o alături de celelalte lucruri din casa unde a locuit el în copilărie. Am mers, apoi pe o potecă la capătul căreia am găsit un loc sfânt: Mănăstirea Văratic, unde am aprins o lumânare şi ne-am închinat recunoscători. Chiar nu pot să uit aranjamentele de flori şi trilurile păsărilor care parcă înconjurau Casa Lui Dumnezeu. În cimitirul acestei mănăstiri, am văzut şi mormântul frumoasei muze a lui Eminescu – Veronica Micle – care se pare că de fiecare dată l-a inspirat când scria o poezie de dragoste.

Cu sufletul tot către Tatăl Nostru care ne protejează, am vizitat şi Mănăstirea Agapia, unde am spus o serie de rugăciuni.

Sa ne cunoastem istoria
După ce ne-am umplut sufletele cu sfânta mireasmă a mănăstirilor, am fost să vizităm casa memorială a scriitorului Alexandru Vlahuţă. În vitrine, am văzut imagini cu el, cu părinţii lui şi cu toată familia sa. De acolo mi-am luat o cruciuliţă, care pentru mine simbolizează timpul petrecut în casa unde a trăit scriitorul. Stând în casa lui Vlahuţă, mă ducea gândul către frumoasele sale versuri din poezia „În pădure”, care parcă erau dedicate special pentru sufletul meu de turist aflat într-o zonă înconjurată de pădure.

După aceste clipe minunate, am pătruns şi în istorie, admirând Cetatea Neamţului, unde Ştefan cel Mare a construit podul pe care noi am păşit cu teamă, admirând înălţimea la care ne aflam.
Am fost, mai apoi, şi la Grădina Zoologică unde, printre garduri, căprioarele îşi scoteau năsucurile aşteptând de la noi mângâiere. Am văzut zimbrii – nişte animale mari protejate de lege.
După multe aventuri specifice vacanţei, am fotografiat şi speciile de flori uimitoare alături de cei mai înalţi pomi din Grădina Botanică.

Locuri pitoresti
În această tabără, ca nişte adevăraţi drumeţi ne-am şi odihnit, lăsând gândul să zburde înapoi printre amintirile care ne invadau din când în când. Căci nu se poate să treci prin locuri atât de pitoreşti, să vezi lucruri cu care te întâlneşti pentru prima dată şi despre care nici nu-ţi vine să crezi că există cu adevărat.

Întovărăşiţi de voia bună, a doua zi am revenit la Ion Creangă pentru a intra în căsuţa modestă, cu două camere şi un cerdac în spate şi cu ferestrele cât palma numită bojdeucă. Aici, Creangă şi-a adunat toate visele, grijile, amintirile şi nostalgiile copilăriei petrecute în ţinutul de basm al Neamţului. Am trecut printr-o pădure deasă ajungând şi la Mihail Sadoveanu. Foarte frumos locul acela, unde cândva, Domnul Trandafir i-a învăţat pe elevii săi cu aceeaşi dăruire cu care astăzi Doamna noastră ne mângâie astăzi copilăria!

Locuri sfinte
Am mers şi la Mănăstirea Neamţ, la Catedrala Mitropolitană „Trei Ierarhi” şi la Biserica Golia unde am avut ocazia să ne închinăm la moaştele câtorva sfinţi. Ca să vedem mai multe icoane, unele foarte vechi cu însemnătate istorică, am mers la muzeul uneia dintre mănăstiri.
Fiind cazaţi în judeţul Iaşi, ar fi fost de neiertat să nu ajungem şi pe la Copou. În parcul Copou am avut parte de o privelişte greu de descris în cuvinte: Teiul lui Eminescu, bine ancorat atât de sutele de ani, cât şi de drugii de fier care-i sprijineau bătrâneţile…Lângă acesta – chipul lui Eminescu ne privea neîncetat…Părea că ar fi vrut să ne recite: Flori de tei deasupra noastră or să cadă rânduri, rânduri… Nu voi uita niciodată acel peisaj măreţ! Zi de zi aleargă prin mintea mea amintirea acelui loc!

Trecând prin locurile descrise mai sus, mi-am amintit de citatul celebru din Amintirile marelui povestitor Ion Creangă: Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti… parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie!

Astăzi, după ce am revenit în Prahova natală îmi vine să zic: Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la frumoasele meleaguri din Nordul Moldovei, la clipele de neuitat petrecute în Tabăra de la Muncel parcă-mi saltă inima de dorul de a le revedea, de a retrăi momentele încărcate de cultură pur românească nealterată de trecerea sutelor de ani. Căci, pe drept cuvânt, aceşti ani atât de bătrâni sunt vizibili cu ochiul liber în teiul lui Eminescu bine ancorat pentru rezistenţă, în bojdeuca lui Creangă ori în stiloul lui Sadoveanu…